Directed by Victor Ioan Frunză
Despre piesă
Eugène Ionesco
caricaturizează în piesa Scaunele iluzia unei perechi despre bunăstare
şi împlinire. Cei doi bătrâni îşi imaginează că menirea lor constă în a
transmite lumii un foarte important mesaj, astfel că primesc - în
închipuirea lor - vizita unor marcante personalităţi ale statului şi
ale istoriei. În realitate însă, camera - goală - se umple doar cu
scaune, pe care cei doi le aduc în încăpere pentru fiecare din oaspeţii
invitaţi. Scaunele devin treptat o prezenţă din ce în ce mai
consistentă. Spre diferenţă de piesele construite pe dialog, aici
personajele acţionează aidoma unor marionete. Marionetele vorbesc, se
mişcă şi ajung să îşi construiască propria lor realitate, cucerindu-l
pe spectator spre a descoperi împreună un tărâm al marilor adevăruri.
În 1956, Jean Anouilh scria despre Scaunele în Le Figaro: "Consider că
piesa e mai bună decât un Strindberg, deoarece are "umor negru" à la
Molière, într-o manieră nebunesc de comică, şi pentru că e
neliniştitoare, nostimă, tulburătoare, etern valabilă, şi clasică în
acelaşi timp. "
Despre naşterea piesei SCAUNELE
Scaunele
este a patra piesă majoră a lui Ionesco, după Cântăreaţa cheală (1949),
Jacques sau supunerea (1950) şi Lecţia (1950). Scrisă în 1951, piesa se
va juca pentru prima dată în 1952, la Théâtre du Nouveau Lancry din
Paris, în regia lui Sylvain Dhomme. Cu privire la Scaunele, Ionesco
nota: "Teatrul actual este aproape numai psihologic, social, cerebral
sau... poetic. El este metafizic. Scaunele sunt o încercare de
împingere dincolo de limitele actuale ale dramei... Lumea îmi apare în
anumite momente ca şi cum ar fi golită de semnificaţie, iar realitatea
ireală. Tocmai acest sentiment de irealitate, de căutare a unei
realităţi esenţiale, uitate, nenumite - în afara căreia nu mă simt
fiinţând - am vrut să-l exprim prin personajele mele ce rătăcesc în
incoerenţă, neposedând nimic în afară de angoasele, de remuşcările, de
eşecurile lor, de golul vieţii lor. Nişte fiinţe înecate de lipsa de
sens nu pot fi decât groteşti, suferinţa lor nu poate fi decât
derizoriu tragică. Întrucât lumea e de neînţeles pentru mine, aştept să
mi se explice..."
Directorul de scenă Victor Ioan Frunză
A
montat de la absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi
Cinematografică Bucureşti în 1981 peste 70 de producţii de teatru,
operă şi televiziune, fiind angajat de scene de primă mărime din ţară
şi străinătate. Între 1990 şi 1993 a fost director al Teatrului
Naţional din Cluj, iar până în 1994 a conferenţiat la Academia de
Muzică din Cluj (Catedra Regie de Operă) şi la Academia de Teatru din
Târgu Mureş (Catedra de Regie). Este membru în Senatul Uniunii Teatrale
din România (UNITER).
Dintre numeroasele sale montări amintim: Livada de vişini?de A. P.
Cehov, (Teatrul Naţional din Budapesta) * Dom Juan, de Molière (Teatrul
Dramatic Galaţi) * Ghetto, de Joshua Sobol (Teatrul Naţional Bucureşti)
* Falstaff şi Visul unei nopţi de vară, de William Shakespeare (Teatrul
Maghiar de Stat Cluj) * Satyricon, după Petronius şi Cruciada copiilor,
de Lucian Blaga (Teatrul Naţional Târgu-Mureş) * Mutter Courage, de
Bertolt Brecht (Teatrul German de Stat Timişoara) * Lorenzaccio, de
Alfred de Musset, Strategia porcului şi Cu ochi de copil, de Raymond
Cousse, Lecţia, de Eugène Ionesco, Hamlet, de William Shakespeare şi
Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal, de Matei Vişniec
(Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timişoara) * Host mich noch
lieb, de Bebe Bercovici (Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti) * Trupa pe
butoaie (UNITER) - primul proiect de teatru ambulant din România * Tom
Paine, de Paul Foster (Academia de Teatru din Târgu-Mureş) * Regele
moare, de Eugène Ionesco (Theatrum Mundi, Bucureşti) * Darul Gorgonei,
de Peter Shaffer (premieră pe ţară la Teatrul "Tony Bulandra"
Târgovişte) ş.a. A obţinut 19 importante premii şi distincţii în ţară
şi străinătate, precum Premiul de Regie al UNITER, Premiul UNITER
pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cel mai bun spectacol şi
două premii de regie la Festivalul Naţional de Teatru, Premiul Criticii
acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (secţia
română); din partea Asociaţiei Criticilor din Ungaria a primit o
nominalizare pentru cel mai bun spectacol din spaţiul maghiar. A fost
distins cu Ordinul "Steaua României" în grad de Cavaler.
SCENOGRAFA ADRIANA GRAND
Adriana Grand a absolvit în 1983 Academia de Arte Frumoase din Cluj. A
realizat lucrări de grafică, design publicitar, scenografie pentru
film, teatru şi televiziune. Între 1990 şi 1992 a semnat grafica
revistei Teatrul azi, iar din 1986 pe aceea a unor volume apărute la
edituri precum Kriterion, Albatros, Unitext, Dacia.
A creat imaginea scenică a unor montări precum: Apa, de Dumitru Solomon
(Teatrul de Stat Oradea) * Dom Juan, de Molière, şi Turandot, de Carlo
Gozzi (Teatrul Dramatic din Galaţi) * Marat-Sade, de Peter Weiss, şi
Falstaff, după William Shakespeare (Teatrul Naţional din Cluj) *
Satyricon, după Petronius (Teatrul Naţional din Târgu-Mureş) * Livada
de vişini, de A. P. Cehov (Teatrul Naţional din Budapesta) * Ghetto, de
Joshua Sobol (Teatrul Naţional Bucureşti) * A douăsprezecea noapte, de
William Shakespeare (Teatrul Maghiar de Stat Cluj) * Mutter Courage, de
Bertolt Brecht (Teatrul German de Stat Timişoara) * Lorenzaccio, de
Alfred de Musset, Strategia porcului şi Cu ochi de copil, de Raymond
Cousse, Lecţia, de Eugène Ionesco, Hamlet, de William Shakespeare, şi
Istoria comunismului pentru bolnavi mintal, de Matei Vişniec (Teatrul
Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timişoara) * Regele moare, de Eugène
Ionesco (Theatrum Mundi Bucureşti) * Darul Gorgonei, de Peter Shaffer
(premieră pe ţară la Teatrul "Tony Bulandra" Târgovişte) ş.a.
A obţinut douăsprezece dintre cele mai importante premii de
scenografie, precum Premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie
(1990, 1994 şi 2002), Premiul pentru cea mai bună scenografie la
Festivalul Naţional de Teatru "Ion Luca Caragiale" Bucureşti (1993),
Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (1995 şi 2003)
ş.a. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.
Pianistul şi compozitorul Cári Tibor
Cári s-a născut în 1979, iar în
2002 a absolvit Facultatea de Muzică din Timişoara.
Între anii 1999-2002 a colaborat cu Opera Română din Timişoara (pentru spectacolul
"Faust") şi cu Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely". În
perioada 2002-2004 a fost angajat al acestui teatru, ca pianist, compozitor de
scenă şi conducător muzical.
În perioada 2001-2004 a compus muzica de scenă la numeroase montări de teatru,
dintre care amintim selectiv: Lecţia, de Eugène Ionesco, Hamlet,
de William Shakespeare, Istoria comunismului povestită pentru bolnavi mintal,
de Matei Vişniec (Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timişoara)
* Turandot, de Carlo Gozzi, şi Das Darul Gorgonei, de Peter
Shaffer (Teatrul "Tony Bulandra" Târgovişte) * Regele Cymbelin,
de William Shakespeare (Teatrul German de Stat Timişoara) * Scufiţa Roşie,
de Fraţii Grimm, şi Capra cu trei iezi, de Ion Creangă (Teatrul de
Marionete din Arad). A colaborat cu importanţi directori de scenă, precum
Victor Ioan Frunză şi Alexander Hausvater.
În anul 2002, la Festivalul Teatrelor Maghiare din Diaspora de la Kisvárda, a
fost distins cu Premiul Ministerului Culturii din Ungaria pentru muzica la
spectacolul Lecţia, de Eugène Ionesco.
"It is by no means on the scale of 'History of Communism' or 'Mutter Courage'. It is of the range of performances finished at length, down to the suburbs of detail, where the actor - whichever of the three he may be - misses nothing, just as the viewer is instilled, from the moment he is asked to carry his own 'stool' and line it up millimetre by millimetre next to the others, with respect, openness and submission to the artistic invasion.
The stretching of the three actors on the contours of the Ionian figures went to perfect folding. Ildikó Jarcsek-Zamfirescu is an exceptional and rare phenomenon on the Timisoara stage, you can see and - above all - feel her soulful discharge even in the most secluded corners of the hall. Boris Gaza, an old man temporarily going the other way round to the crib, usefully shows his talent and his rigorous work with himself. He renders senility with absolutely truthful inner drive, just as Balázs Attila fills the stage as soon as he appears.
Perhaps the most emotionally charged scene of the show occurs shortly after the start, when the splendid nostalgia discussed among the elderly has sonorous help in crescendo. Cári Tibor's music, delivered through four joined-up processes (digital media, piano, synthesizer and live vocals) perfectly "captured" the atmosphere. Adriana Grand's stage designer's fingerprints are figuratively visible on all the seats, her sense of plasticity exuding through all the inventions to which she subjected the objects."
"Victor Ioan Frunză, who is in the midst of building a "Eugen Ionescu project", of which memorable performances such as The King Dies (Theatrum Mundi) and The Lesson (Csiky Gergely State Theatre, Timișoara) have already been part, reads the relationship of the couple in The Chairs (German State Theatre, Timișoara) in a key that visibly changes perspectives. Semiramida (played by Ildiko Jarcsek-Zamfirescu) is animated by a strong maternal instinct, and the difference in age and build from the building's Marshal (Boris Gaza) is likely to reinforce this suggestion. It is the most credible form of attachment, expressed through gestures in the same sphere, from caresses and touches to the tender rocking of the man-child on his knee, which no longer seems silly but natural. This tipping of the scales can also create an imbalance, because the disintegration of the being and the sliding down the last road have a different value for a young man, but in today's world ? to which strong references are made, by bringing in a "vehicle to death", an elevator to which the Marshal attaches a video camera? the balance has long since been blown out of kilter, so the discrepancy fades.Undeniably, the most moving moment of the show remains the one in which chairs of all kinds enter the stage, one after the other, evoking by the way they are personalised a warm humanity, whose diversity is the most precious wealth of the world we live in. Simple wooden chairs, coloured or not, big chairs and small chairs, but above all chairs that seem to have taken on a soul thanks to the meticulous and imaginative intervention of set designer Adriana Grand, who has done the same for Gepetto, the father of the wooden doll. Some of the legs have been replaced by mannequins and appear to be limp, others are even shod with shoes, a chair has not only old lady's slippers attached to it, but also glasses and an open book, on the backrest of another is a wedding photo of the couple and a remnant of a bridal veil, on the arms of one chair is a computer keyboard, on the arms of another a small table with a glass on it and an ashtray smoking a freshly lit cigarette. And the chairs continue to enter the scene, becoming characters in their own right: a trumpet player following the notes on the sheet music, a fakir with needles stuck everywhere, a voluptuous bare-chested woman, a drunkard carrying sodas, a lazy man lying on the toilet seat, a bandaged sick man dragging his IVs behind him, a boss who changes the whole world from the buttons on the armchair handle, a burped little girl, a photographer carrying his memory recorded on film, etc.The crowd of seats is glued to that of the audience, and the finale descends on everyone with the arrival on stage of the Orator (Balazs Attila), who masks the absence of any real message to be conveyed under an avalanche of competent and confident preparatory gestures reminiscent of today's arsenal of "managers". The elevator that brought in the imaginary guests takes the two offstage, as well as the speaker who, as seen on the monitor where the video camera footage appears, sinks into water that swallows his words, turning them murderously on him."