by David Greig
Directed by Alexandru Mihăescu
DESPRE PIESÃ
Cosmonauţii Oleg şi Kasimir plutesc uitaţi de ani de zile
prin Univers. Numai fiica lui Kasimir se mai uită din când în când de
pe Pământ spre cer. Tânăra practică dansul erotic într-un club de
noapte din Londra, locul unde se va îndrăgosti de ea şi funcţionarul
Keith. Într-o seară, Keith se îndreaptă spre malul mării şi dispare în
zare. Soţia lui, Vivienne, porneşte în căutarea sa şi ajunge până în
sudul Franţei, unde îl întâlneşte pe un cercetător de OZN-uri. În
acelaşi timp, Nastassja are o relaţie cu un alt funcţionar, Erik, care
o ia cu el la Oslo. Acolo, căţărată pe acoperişul unei case, Nastassja
vede o lumină pe cer: Oleg tocmai provocase explozia navei spaţiale. Pe
parcursul celor 42 de scene caleidoscopice, personajele lui Greig
interacţionează şi totuşi lasă impresia că se află la ani lumină
depărtare unul de celălalt. "O elegie despre depărtare în apropiere,
care aminteşte de povestirile melancolice ale lui Ray Bradbury şi de
Space Oddity a lui David Bowie." (Stuttgarter Nachrichten). "O
meditaţie poetică despre dificultatea comunicării în era satului
global, a Internetului şi a sateliţilor." (The Independent)
CUVÂNTUL REGIZORULUI
"Sunetele există în aer de la începutul lumii la fel ca
toate mesajele transmise vreodată aşa cum băiatul din "Bătrânul şi
marea" memorează vorbele maestrului său. De la dansuri ritualice la
UMTS şi undeva între ele inventarea vederilor şi Poney Expressul, Morse
şi Bell, antenele gemene în formă de ureche, una plasată în nordul
Franţei cealalaltă în statul Washington realizând prima conferinţă
simultană peste oceanul Atlantic, schimburi culturale pe durata unui
festival de muzică care continuă mult după eveniment între cei ce s-au
cunoscut şi simpatizat (sin-pathos). Toate înseamnă, într-un fel,
comunicare. Dar comunicarea simplă şi pură? Cum se naşte ea, ce este
digital, ce este analog? O putem simţi? O putem vedea? Sau ne dăm seama
de existenţa ei doar atunci când ea nu are loc? O radiografie a Europei
arată o lume pestriţă dar uniformă, globalizată, specializată,
responsabilă, stresată, consumistă, într-o goană constantă după
dragoste, statut şi recunoaştere, cunoaştere, bani, credinţă. Pe scurt:
goana după fericire. La 35 de mii de km deasupra Pământului există,
plasat în orbită, un inel de sateliţi artificiali, ochii şi urechile
omenirii. Eroii anilor '60' '70: astronauţii. Termenul sovietic pentru
astronauţi: cosmonauţi. "Ultimul mesaj..." surprinde o secvenţă din
lumea în care trăim şi o plasează în labirintul comunicării, sub
unghiul subiectiv a doi cosmonauţi uitaţi în spaţiu." Alexandru Mihăescu
"Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o odată în fosta Uniune Sovietică" este, realmente, o poveste despre singurătate. O sugerează excelent montarea. Viziunea lui Mihăescu asupra poveştii lui Greig – dramaturg din Edinburgh născut în 1969 – încearcă să-şi surprindă personajele în exact momentul când îşi iau gura de oxigen într-o lume desăvârşit artificială. Spre siguranţa regizorului trebuie făcută precizarea că scenele se leagă bine între ele. [...] Mihăescu nu vine doar cu idei proaspete, ci şi cu talentate ajutoare. Ingeniosul decor realizat de Bianca Predoi oferă susţinere vizuală excelentă, ca şi videoproiecţiile realizate de Andrei Rusan. Dintre actori, Ida Jarcsek-Gaza, Georg Peetz, Ioana Iacob şi Colin Buzoianu comunică strălucit cu personajele lor, dar... cine s-ar fi îndoit?!"